La o cafea lungă, multe zâmbete…
-Moare bunica’mea acum două săptămâni, începe Miţa să povestească. O mai ţii minte pe tanti Luiza, aia mai nebună?
-Da, o ţin minte, cine poa’ să uite aşa un om!?
-Ştii că de când s-a mutat la Bucureşti nu a mai venit pe acasă decât maxim de două ori pe an sau chiar mai rar dacă stau bine să mă gândesc. Nici nu cred că mai ştia cum arăta bunica în ultima vreme dar mama o ţinea informată despre starea ei de sănătate. În fine, când moare bunica, mama o sună… asta mai mai să leşine de durere, se auzea cum urlă în telefon din cameră de la mine. Crize peste crize în seara aia şi a doua zi işi face bagajul şi porneşte spre casă, să ajute şi ea la înmormântare. Auzi ce ne-a povestit femeia, după funeralii:
“…când am aflat că a murit mama m-a afectat pe moment dar m-am calmat repede. Poate prea repede şi prea de tot, fiindcă tot drumul m-a chinuit gândul că nu o să pot să plâng atunci când ajung acasă şi o văd. Mă consolam doar cu credinţa că după ce o văd nu are cum să nu mă ia plânsul, iar dacă nu şi nu, imi trag şi eu o faţă din aia umilă şi suferindă şi nu se prinde nimeni.
Ajung acasă, intru pe uşă, văd lumea, şi in mintea mea încep să râd.. uite ce gloată tristă.. ce feţe au.. ce babe obosite.. şi aşa mai departe. Mă apropii de mama şi nimic.. Zic şi eu o rugăciune în minte, bag mâna în buzunar să scot banii, îi pun pe icoană şi văd târziu că am scos o bancnotă de două sute de lei. Băi frate, atât mi-a trebuit, de luat înapoi era ruşinos.. am început sa bocesc de nu mă mai puteam opri.. aţi văzut şi voi cam ce talent am!..”
-Na zi şi tu ce neamuri am, spune Miţa râzând!
-Ce să zic, să-ţi trăiască! şi ne-am afundat înt-un râs demenţial!
